Copii nu erau nici ei scutiți de la paradă.

Și ei făceau repetiții, ba mai mult se și făcea “casting” pentru copilul perfect care să ofere buchetul de flori tovarășei Elena Ceaușescu în ziua de 23 august.

Liberatatea de gândire și exprimare era interzisă, Securitatea fiind infiltrată la un nivel micro, iar acest lucru nu era ascuns tocmai pentru a crea panică în rândul societății. Pentru umanitate acest lucru înseamnă umilire și produce o rană narcisică.

Mai mult de 500000 de români au fost arestați și intemnițați de-a lungul regimului comunist, pe motive politice. Mulți dintre ei au fost închiși în adevarate lagăre ale torturii, umilinței și morții, unde au avut loc atrocități greu de descris și cu atât mai greu de înțeles de generația tânară. Mai multe mărturii descriu cruzimile sâvărșite asupra deținuților politici de la Pitești și Adjud și despre suprimarea intelectualilor/elitei de la Sighetul Marmației.

Printre cele mai sinistre penitenciare se regăsesc:

• Zarca Aiudului – Aici au fost închiși cei acuzaţi de crime de război, legionari, intelectuali, bancheri, chiaburi, moşieri şi industriaşi. Conform marturiilor foștilor condamnați, zilnic mureau 6-7 deținuți. Pe lângă tortură, deținuții erau ținuți în lanțuri, în frig, înfometați.
• Închisoarea de la Sighetul Marmației – denumită și “Iadul Elitelor” a fost temniță pentru opozanții regimului. Foști miniștrii, academicieni, ziariști, profesori, militari, economiști, preoți, etc, unii cu pedepse grele, alții nici măcar judecați. Personalități care au fost victime la Sighet: Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Constantin Argetoianu, Dimitrie Burilleanu (fost guvernator al Băncii Naţionale), Radu Portocală.
• Jilava – centru de detenție pentru detinuții cu pedepse aspre și pentru cei politici.
• Gherla – detenție pentru opozanții regimului comunist.
• Închisoarea de la Pitești – Fenomenul Pitești (1949-1951)

Aceste abuzuri au adus multe traume celor care le-au trăit, dar și celor care s-au născut după. Uneori efectele traumei se pot estompa cu trecerea timpului.Intervine mecanismul de izolare și “uitare” a acelor amintiri. Ca o cutie închisă la care persoana nu se uită, dar asta nu înseamnî că nu pot ieși la suprafață la anumiți stimuli, producând multă durere. Alteori efectele traumei pot rămâne semnificative pe termen îndelungat.

Dar atunci când avem VICTIMA înseamnă că avem și AGRESORUL.

Atunci când rolul AGRESORULUI este luat de către Autoritate (Statul/Sistemul) face să existe multă confuzie. Confuzia provine din faptul că Autoritatea – cea care ar trebui să susțina populația, tot ea o agresează, tot ea nu-i satisface nevoile de bază (hrană, caldură, siguranță, etc).

Victima cu traumele nevindecate și trăind în același mediu cu abuz, devine agresor la rândul ei, abuzându-i pe cei mai slabi.

Fiecare dintre noi avem atât victima cât și agresorul în interiorul nostru. Ține de fiecare dintre noi cum facem față mediului inconjurător.

Între cele două trebuie să existe un echilibru și astfel să manifestăm comportamente sănătose pentru noi și pentru cei din jurul nostru. Însă acest echilibru este extrem de greu de susținut atunci când vorbim despre un mediu atât de abuziv, care lasă urme adânci în psihicul uman.

În filmul “Experimentul Pitești”, regizat de Victoria Baltag, este explicat acest lucru printr-o metafora graitoare a 2 “dihănii” din noi. “Una mare și Alba și una mare și Neagră” și cum anume tinerii erau forțați să se transforme din victime în agresori pentru semenii lor.

Filmul reprezinta o mare bogație, a noastră ca popor, pentru care trebuie să le mulțumim cu toții celor care au făcut posibilă o ecranizare a acelor atrocități care s-au petrecut la Pitești si pe care o avem moștenire pentru generațiile tinere și pentru cele care vor veni. Ca ei să înțeleagă nevoia vindecării acelor traume ale nației noastre.

Vă recomand cu caldură să căutați și să vedeți acest film despre ceva atât de greu de imaginat ca având loc la cațiva pași de noi…. ca timp și ca distanță fizică.

https://www.youtube.com/watch?v=6LqgwVafnF0

Toate aceste evenimente au dus la distrugerea rețelei de încredere.

Așa cum trauma indivduală afectează structura internă a unei persoane, trauma colectivă afectează structura societății. Rupe legăturile sociale, subminează comunitatea și distruge sursele de suport. Are un impact asupra modului în care grupurile discută și interactionează între ele, fiind afectată întreaga încredere în instituțiile sociale și practicile culturale.

Viața cotidiană fiind afectată și pe mai departe de distrugerea acestei lipse de încredere.

După astfel de evenimente adesea există o tendință puternică de a crea identitatea împărtăsită, în care sunt acceptați doar cei care gândesc în același fel.

Distrugând rețeaua de încredere și oferind variante puține/scumpe de alimentație, populația este mereu ocupată cu asigurarea nevoilor de bază și nu se mai coagulează în grupuri, astfel scăzând incidența revoltelor.

Aceste cruzimi și panica pe care au creat-o se rostogolesc de-a lungul generațiilor dacă nu se intervine asupra lor și se traduce cu trauma în generațiile viitoare, doar că uneori sub alta formă.

Persoanele care supraviețuiesc unui genocid pot să crească copii care prezintă simptome de traumatizare, chiar dacă nu au fost de fapt prezenți la evenimentul traumatic. Comportamentele pe care le exprimă, povestile pe care le spun, pot determina generațiile mai tinere să se comporte ca și când ar fi experimentat și ei trauma.

Neincrederea, frica, ura, lipsa de reacție, neputința de atunci, se manifestă și verbalizează astăzi, ca un ecou, ca ceva rămas ne facut/ne zis.